Electroşocuri

      Din ciclul “A venit toamna…acoperă-mi sufleţelul cu un 5”, precum şi “Somnoroase păsărele la facultă se adună” vă oferim descrierea sesiunii de restanţe în Politehnica UPB.

      Între studenţi există vorba că nu există studenţie fără restanţe. În aceeaşi idee putem afirma că nu simţi o satisfacţie şi o trăire mai intensă decât atunci când ai obţinut 5-ul de aur. Viaţa de viitor inginer este amărâtă, plină de stres, nervi şi insatisfacţii. Da, suntem priviţi de toţi ceilalţi studenţi ca nişte animale ciudate, sălbatice, cu accese de nebunie. Majoritatea anului inginerul se află într-o stare amorfă, letargică, nepăsător la ce se întâmplă în jurul lui. Odată cu apropierea presesiunii şi, mai apoi, a sesiunii, inginerul se transformă. Nivelul adrenalinei suportă o creştere exponenţială, direct proporţională cu trecerea zilelor până la examen. Există cazuri şi cazuri. Unii investesc şi testează pe propria piele cea mai nouă tehnologie în materie de copiat. Alţii se străduie să înveţe şi mizează pe metodele tradiţionale de copiat. (Nu vă aşteptaţi să descriu aici ultimele “tendinţe” în ale copiatului, căci nu vreau să-i pun pe profii noştri ingenioşi să găsească noi metode de contracarare).
      Dacă e să vorbim deschis, adevărul este că uneori chiar nu este suficient să înveţi. Nota politehnistului la un examen constă în proporţie de 50% de cunoştiinţele pe care le-a dobândit, 30% “toanele” profesorului din ziua examenului, 20% noroc. Procentele variază şi ele de la caz la caz.
Oameni buni, urmează să dezvălui un lucru care nu mai este secret pentru nici un student la Poli. Există profesori ciudaţi, “extravaganţi”, misogini, rasişti, mult prea bătrâni şi, bineînţeles, exigenţi. Dacă cei din conducerea Politehnicii nu vor să recunoască acest aspect şi continuă să se amăgească cu deja celebra sintagmă “Nu există pădure fără uscături” este problema lor de percepţie distorsionată a realităţii, căci “Pădurea începe să putrezească în proporţie de mai bine de 50%”. Dar cine suntem noi să-i judecăm din moment ce toţi ştim că “sistemul” e de vină, bla, bla, bla. În condiţiile în care un număr înspăimântător de mare de viitori profesori iau note minuscule la examenul de titularizare, iar toţi ceilalţi capabili preferă să plece să predea în alte ţări la studenţi mult mai inapţi decât noi, dar pe salariu mai mare…mda, ştim toate astea, deci e normal să apară în presă cu utopia “pădure fără uscături”.

      Dar să-i lăsăm pe oamenii ăia mari şi “înţelepţi” şi să revenim asupra eroului nostru: studentul restanţier. Una dintre cele mai triste situaţii este atunci când nu te poţi bucura pe deplin de reuşita unui examen, pentru că prietenii tăi nu l-au luat. Îţi ziceai înainte de examen că dacă îl dovedeşti şi pe ăsta o să urli, o să alergi de nebun şi o să bei până nu mai poţi. Dar vine momentul adevărului şi afli că nu toată gaşca a luat, sau mai rău, că şi tu l-ai picat. Urmează consolările de genul “Lasă că la toamnă va fi mai răcoare, o să fim mai odihniţi.” Bullshit! Odată cu încălzirea globală s-au diminuat vertiginos şansele de învăţat pe răcoare toamna. Trec lunile de caniculă, codul roşu, furtunile, peripeţiile pe la Marea Neagră şi stai cu nodul în gât permanent pentru că undeva acolo în subconştient ştii că te aşteaptă ceva pitit în întunericul viitorului incert.

      Vara lui 2007 a crizat toate televiziunile care au dat ştiri non-stop despre câte grade sunt în termometre, coduri de diverse culori, liste întregi cu sfaturi despre cum să te păzeşti de soare, şi (nu se putea altfel!) critici la adresa autorităţilor. Am văzut ştiriste frustrate şi înţepate care atacau pe oricine şi îi învinovăţeau pe toţi de căldura de afară. Toate acuzele le aduceau în condiţiile în care ele erau uimitor de îmbrăcate, la “răcoarea” din studioul lor de ştiri. Cred că primul sfat pentru protecţia populaţiei în faţa caniculei ar fi trebuit să fie: “Închideţi dracu’ televizorul că o să vă crească tensiunea de la atâtea caxime debitate!”. Să vă amintesc câteva dintre cele mai funny momente. Ştirista de pe Realitatea (sau Antena3?): “Există muncitori care lucrează în soare, la orele interzise, de maximă caniculă. Ce aveţi de gând să faceţi cu aceştia? Bieţii muncitori…” Adevărul îl puteau afla dacă vorbeau cu câţiva medici de pe ambulanţă. Un număr mare de cazuri erau de oameni beţi care cădeau pe stradă datorită combinaţiei fatale de alcool cu cele 40 de grade Celsius. Îmi povestea verişoara mea, studentă la Medicină, de practica ei pe ambulanţă, în vremuri de cod roşu. Babe leşinate, întrebate de medici: “Aţi consumat alcool?”, răspund senin: “Nu, maică.”. “Dar ce-aţi băut de dimineaţă?”.“Oleacă de vin, maică. Dar n-am pus strop de alcool în gură.” Mda, cam asta era starea lucrurilor.

     Studentul nostru, viitor inginer, restanţier şi anexat de un morcov care îl urmăreşte permanent s-a amuzat privind prostia de pe televizor. Într-o doară şi fără prea multe pregătiri pleacă cu alţi amărâţi să vadă Marea Neagră. Altă greşeală ca şi aceea cu deschisul “teveului”. Litoralul românesc: o mare de nervi irosiţi inutil! Costineştiul, altădată staţiunea tinerilor, se află într-o degradare continuă. Ce îl degradează cel mai tare? Oamenii, gazdele în speţă. Pe această cale doresc să informez toţi studenţii să evite Casa Antonio, precum şi vila de vis-a-vis de aceasta, când se vor mai afla în Costineşti. Dacă nu vreţi să fiţi treziţi de către proprietara care vâră fără jenă cheia în uşă, pentru a arăta camera în care sunteţi cazaţi şi altor potenţiali clienţi, dacă nu vreţi să rămâneţi cu nisipul pe voi din lipsa apei calde şi dacă nu vreţi să primiţi interdicţie de a primi în vizită amicii cazaţi în alte vile…şi multe altele…NU mergeţi la cele 2 vile pomenite mai sus!

Mare e grădina Domnului şi multe animale convieţuiesc într-însa. Gazdele au ajuns la cote inimaginabile ale nesimţirii oferind condiţii de rahat la preţuri uriaşe. Făcând un calcul simplu, cu aceiaşi bani poţi sta în condiţii mai mult decât decente şi fără nervi în Turcia sau Grecia. La noi, din pacate, există mentalităţile: “Clientul nostru – fraierul nostru” şi “Studentul nostru – bătaia noastră de joc”. Dar aşa cum se zice că ce nu te omoară te întăreşte, aşa şi Politehnica face cu “adepţii” ei.

      Iată că trece vara, sfârşit de august şi căldura încă prezentă. Cheful de învăţat absent. Stresul maxim. Manifestări ale acestuia : rosul unghiilor, fumat excesiv, ronţăit porcărele la ore târzii din noapte, consum mare de cofeine, somn de evitare a realităţii. Se apropie perioada restanţelor, acel mic pitic rău din subconştient îşi face prezenţa şoptindu-ţi cele mai negre gânduri: “Punctul de credit se scumpeşte, aşa că ai face bine să iei examenul ăla.”, “Te omoară ai tăi dacă nu-l iei.”, “Ai tăi nu ştiu de restanţă, dar n-o să le mai poţi ascunde diferenţa, pentru că n-o să ai bani de unde s-o plăteşti…” , şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă.
      Studenţimea se adună în bodegile din jurul facultăţilor la schimbat de cursuri, copiuţe, hands-free-uri şi alte cele. Se mai pune de o “meditaţie” cu “ăia tocilari de l-au luat” sau de sunat în dreapta şi în stânga pentru a afla “care primeşte şi ce primeşte”. Treburi d-astea, românisme.

Ziua examenului. Marea deosebire dintre restanţă şi examenul din sesiune o reprezintă numărul participanţilor. Mai ales în primele zile de restanţă nu vezi mai mult de 10-15 oameni la un examen. Motivul? “Lasă pe mâine ce poţi face azi!” Aşadar, cei care-şi iau inima în dinţi şi dau piept cu necunoscutul în primele zile, vor fi dezamăgiţi de slaba prezenţă şi implicit de lipsa posibilităţii de copiat tradiţional. Profii sunt odihniţi după concediu, puşi pe plimbări lungi şi dese printre bănci, scârţâindu-şi ai lor pantofi pe creierii amărâţilor transpiraţi la vederea subiectelor. Totul durează parcă mai puţin, asemeni unei injecţii. După examen nu te aştepta să afli repede rezultatele pentru că or fi ei profii odihniti, dar şi ei se ghidează după dictonul delăsător al studenţilor. Urmează minim 24 de ore de aşteptări febrile ale răspunsului: coşmaruri, frisoane în miez de noapte etc.

Ziua rezultatelor. Întârzierea profului ameţit, tremur de genunchi, rugăciuni pe loc inventate, ritualuri care mai de care mai originale, promisiuni către divinitate… Păşeşti în camera adevărului, auzi nota… Varianta A: “Am trecut!!” însoţit de frisoane (de bucurie de data asta) în tot corpul, o trăire intensă de fericire ce nu suportă comparaţie, îmbrăţişări, urlete dezarticulate, mers în zig-zag, beţie de sentimente euforice. “Pot să merg şi dezbrăcată pe stradă acuma că nimic nu mai contează… am luat CID-ul!!”. Varianta B: “M-a picat jegosul!” însoţit de numeroase alte înjurături, trântit de uşi, pumni daţi inconştient în perete, răstirea la telefon, “promisiuni” că te laşi de facultate şi că îl laşi pe vinovat fără organe reproductive sau chiar fără viaţă.

Şi apoi, totul se linişteşte. Precum spuneam totul se petrece mult mai alert, fără anestezie, fără menajamente. Adrenalina revine la limitele normale. Fiecare se gândeşte cum să-şi petreacă restul de vacanţă rămas până la începerea unei noi provocări, unui nou an în iad. Mesaj pentru bobocii de anul acesta: “Hellcome!”, dar şi unul încurajator: “Don’t worry. There is no sugar. Just a sour taste of life!”

September 8th, 2007 | Category: Dead neuron, Poisonous, Social & Politics, Student frustrations | Subscribe to comments | Leave a comment | Trackback URL