ÃŽntoarcerea Panterei Roz
Adică a mea, în ţară… Regret că n-am putut să-mi ţin promisiunea şi să transmit live din mijlocul fostei capitale a imperiului otoman, dar evenimentele şi programul intens de vizitat nu mi-au lăsat timp. Asta plus un turc nesimţit de la netcafe care cerea prea multe lire pentru jumătate de oră de net care nici nu mergea. Voi încerca începând de azi să rememorez cele văzute şi trăite în Istanbul.
Ziua 1: Drumul
Din mai multe motive am ales varianta de a merge cu trenul. Traseul a durat aproximativ 18-20 de ore, ajungând la destinaţie în dimineaţa zilei de 24 septembrie. Ne-am înarmat cu reviste de can-can şi alte porcărele pentru trecerea timpului pe tren, deasemenea încărcarea mp3-playerului s-a dovedit foarte utilă.
Momentul culminant al călătoriei cu trenul la turci o reprezintă ajungerea la graniţa lor, moment ce se petrece inevitabil la ora 3 noaptea şi când eşti obligat să te dai jos din tren pentru a-ţi obţine viza şi ştampila de intrare în ţară. Se formează o coadă asemănătoare cu cele la ouă şi lapte pe vremea răposatului. La ghişeu dai de o tanti d-abia trezită şi ea din somn ce se mişcă în reluare şi îţi trânteşte în sictir (cuvânt de-al lor) un abţibild ce reprezintă viza şi ce trebuie să ţi-l lipeşti singur pe pagina care trebuie din paşaport. (Este util să te apropii de o sursă de lumină când faci această operaţiune)
Mai apoi, ne-am îndreptat spre alt ghişeu unde era un nene care se holba la paşapoartele şi moacele noastre şi îşi dădea şi el tot în sictir o ştampilă. La mine a reacţionat arătându-mi înspre păr şi uitându-se îndelung la poza din paşaport şi la mine. Văzându-l nedumerit, i-am zis în prea multe cuvinte englezeşti pe care nu le înţelegea, că m-am vopsit recent şi i-am trântit un zâmbet larg şi un privit pe sub gene. A pus ştampila şi m-a lăsat în pace. M-am întors în tren sperând să-mi continui somnul întrerupt. Peste nici 20 de minute au început însă, să bată alte controale la uşi. Birocraţia pluteşte şi la ei ca şi la noi. Nu am înţeles încă de ce trebuia să vină un tip să vadă bagajele şi după încă vreo 15 minute altul pentru verificatul paşapoartelor, când ar fi putut sa vină amândoi în acelaşi timp. Începusem să mă mişc automat, deschizând uşa şi întinzând paşaportul oricăruia bătea la uşă.
Învăţaţi cu procedura de la dus, la întoarcerea în ţară, io şi fratimiu ne-am aliniat ca la alergări şi când ni s-a dat drumul înspre ghişeu am început o adevărată cursă până acolo şi n-am mai stat aşa mult la coadă. Babacii, însă, au rămas în urmă, degerând de frig, aşteptând la coadă.
Am ajuns în gara Sirkeci din Istanbul în jurul orei 10, cu o întârziere de vreo oră jumate.
- Se va continua -
PS: Voi updata acest articol cu poze, imediat ce mă voi lămuri cu câteva detalii tehnice. (Andrei, HELP! :P)
October 5th, 2007 at 11:16 pm
[...] o adevarata lectie de viata experimentata cu trenul. Vezi aici. Respectele [...]