Pentru Z, cu drag…

1. Sprijin şi încurajez generaţia tânără de regizori!
2. Sunt împotriva mentalităţilor arhaice prezente în sistemul universitar!
3. Mesaj pentru profii învechiţi şi prăfuiţi de la catedra de regie din UNATC: “Teacher, leave the kids alone!”

Pink Floyd - Another Brick in the wall

Notă: Acest scurt-metraj nu a primit vreo şansă la “naşterea” lui în facultate, dar a beneficiat de apreciere în cadrul festivalului de film studenţesc CineMAiubit

Azi am descoperit un nou gen muzical de care m-am indragostit la prima ascultare: smooth jazz. Este relaxant, melodios si imbie la visare. Pe masura ce ascultam m-a pocnit un val de romantism de nu mai stiam ce-i cu mine. Clapele pianului cred ca sunt vinovate de starea mea euforica… sau sa fie saxofonul? In orice caz, am cazut intr-o stare, pe care latura mea rationala ar denumi-o cel putin tembela, daca nu chiar inutila avand in vedere incapacitatea de a-mi exercita romantismul in lipsa unei tinte de adoratie.

Macar exista un aspect pozitiv in toata aceasta moleseala romantica: mi-am calmat nervii de ieri (provocati de facultate). Azi incepe ultima saptamana de chin de presesiune. Sper ca aceasta stare sentimentala in care am cazut nu ma va impiedica sa ma concentrez pe invatat. (Pe cine incerc sa pacalesc? Oricum concentrarea a fugit undeva departe, odata cu interesul pentru aceasta facultate)

Pana la o noua intalnire in sfera electrosocurilor, va las in ambianta de smooth jazz. Iubiti si fiti iubiti!

Foxana

Raportez din neantul cunoasterii si meandrele concretului: s-a terminat prima saptamana de chin a pres(tr)esiunii. Deja incep sa duc dorul vacantei, iar in lipsa de vacanta m-as multumi si cu sesiunea (doamne ce-am ajuns sa zic!). Ma urmareste o fraza a profului de analiza din anul 1: “Nimic nu trebuie sa va mire pe lumea asta!”. Nu mai stiu sigur daca era “pe lumea asta” sau “in facultatea asta”. Tind sa cred ca era a doua varianta, iar el era un fel de Nostradamus al Electronicii, menit sa ne dea previziunile sumbre inca de la inceput. Noi n-am inteles prea bine ce vroia sa zica atunci, insa pe masura ce trec prin scarba asta de facultate fraza lui devine un dicton demn de pus pe placuta de la intrare, alaturi de numele arhitectilor sadici care au construit vagauna asta.

Anul 2008 a inceput in forta cu orgii peste orgii. (pentru eventuale neclaritati consultati DEX-ul: ORGÍE, orgii, s.f. Petrecere desfrânată cu exces de mâncare şi de băutură; desfrâu, dezmăţ. – Din fr. orgie, lat. orgia.)
Trecerea dintre ani m-a prins intr-o rochie decoltata si sclipitoare, afara in frig, printre numerosi prieteni si sticle de sampanie desfacute. Multumesc pe aceasta cale baiatului cu suflet mare care mi-a cedat hanoracul lui in acele momente friguroase. Un scurt rezumat al sederii mele la Pitesti de Revelion ar suna cam asa:

1. Muuuulti ardeleni veseli, cantareti, bautori de palinca si alte chestii stranii.
2. Petreceri tematice: haiduceasca si comunista (caterinca la greu cu costumatiile)
3. 16 oameni dormind intr-o camera cu 5 paturi + 3 saltele in noaptea de Rev => miros inabusitor in ultima zi
4. Trezit in miez de noapte datorita “colindatorilor” beti ce cantau “Iisus a inviat din morti” pe hol, la ora 5 dimineata
5. Barfa de ora 5 dimineata inceputa cu cateva fete, finalizata prin trezirea intregului pluton
6. Rupt arcurile de la pat datorita kilogramelor acumulate la inceputul vacantei odata cu redescoperirea sarmalelor facute de mama
7. Perfectionat in d-ale dansului pe mese si scaune. Pagube minore: un scaun rupt
8. Agresat 2-3 (?!) persoane de sex opus => castigarea diplomei de “violatoarea din herastrau”
9. Mancat friptura de porc a Kretzei (si ei ii multumesc pe aceasta cale ca m-a salvat de la infometare) in mijlocul patului
10. Concurs de bere, concurs de dans.
11. Multa gheiala de toate soiurile si pentru toate gusturile.
12. Show de striptease masculin.

Cam astea ar fi pe scurt lucrurile care mi-au ramas in minte. Ar mai fi cateva pe care prefer sa nu le reproduc aici. Oricum tonele de poze si de filmuletze facute imi vor aminti cu drag de un Revelion de nota 10 petrecut in compania unora dintre cele mai petrecarete persoane din cate am vazut pana acum.

Se va continua…

De la an la an incep sa detest din ce in ce mai mult anumite aspecte legate de perioada Sarbatorile de iarna. Poate cel mai important o reprezinta fatarnicia si ipocrizia multora in aceasta perioada. Multi mimeaza o bunatate inexistenta in aceste saptamani. Un alt aspect profund deranjant o reprezinta cersetoria mai in floare decat in orice alt moment al anului. Nu stiti ultima moda in materie de cersit? V-o zic io: plimbatul cu un miel viu prin metrou. Se pare ca nu se cunosc prea bine traditiile culinare printre cersetori. Mieii sunt pentru Paste, porcul este pentru Craciun!!! Mai documentati-va si voi!!!
Un alt aspect il reprezinta cei care se bat cu pumnul in piept cat de credinciosi sunt ei si cum tin tot postul Craciunului. Yeah right! Dar ii vezi in acelasi timp injurand si fumand si band etc. So, la ce bun te lauzi ca esti si tu o perioada vegetarian? I don’t give a fuck!
Un alt lucru enervant la Sarbatori sunt rudele si intrebarile lor incomode si nelalocul lor, de genul: “Tu cand ai de gand sa devii om responsabil?” sau “Cand ai de gand sa te maturizezi?” sau intrebari si mai existentiale de tipul: “Ce ai de gand sa faci cu viata ta?” Un raspuns din partea mea acestor intrebari: “Cand o face plopu` pere si n-oi mai vedea cersetori cu miei vii in metrou… atunci ma voi schimba si eu.”
La toate acestea se adauga predispozitia la depresie si posibilitatea adancirii intr-o mare mizerie sentimentalo-psihologico-whatevăr…

Concluzie: Detest aceasta perioada a anului! Dar o si ador pentru simplu fapt ca reprezinta o pauza din calvarul cotidian, pentru mirosul zapezii in cazul fericit de ninsoare, pentru brazii adevarati frumos decorati (nu hidosenii precum mamutul din otel din piata unirii), pentru momentele placute petrecute cu prieteni care iti impartasesc parerile si sentimentele.

Asadar nu-mi ramane decat sa va urez tuturor Sarbatori cat mai fericite si sa fiti cat mai putin ipocriti in acest an!

Am ajuns la aceasta mirifica concluzie in urma incercarii nereusite de a rezolva niste calcule infecte la o tema de circuite. Necesitand aparat matematic nemaifolosit pana acum, am apelat la tata pentru ajutor. Dupa poticnirea in niste formule scarboase cu numere complexe, sinusi si cosinusi, tata, trasandu-mi pasii pe care trebuie sa-i urmez in continuarea calculelor, a oftat: “Fata mea, tu esti inca tanara, iti permiti sa mai mananci asemenea cacati… io am mancat destul la viata mea, mi-au facut indigestie. Asemenea calcule de cacat numai un inginer ca tine poate sa le scoata la capat. Inginerul trebe` sa manance mult cacat la viata lui!”
Asadar mi-am luat foile mazgalite si m-am intors in barlogul meu, continuand sa-mi storc neuronu si sa-mi intind la maxim rabdarea.

Mi-am adus aminte de vremurile din liceu cand in momente similare incepeam sa compatimesc numerele de sub radical, considerandu-le captive pe viata sub acesta si meditand ca probabil se simt foarte singure. O amica de-a mea, chinuindu-se cu niste integrale prin clasa a 12-a, le asemana cu niste serpi care scot un suierat infricosator, iar rezolvarea lor o considera o pedeapsa pentru pacatele comise.
Asadar asemenea experiente “traumatizante” te indeamna la filozofare si te fac sa vezi lucruri nebanuite in lucruri considerate pana atunci banale, precum niste radicali sau niste integrale. Dar, din pacate, dincolo de aceste momente scurte de filozofare, raman momentele de enervare si (de ce sa nu o spunem) indobitocirea ta ca urmare a unui sistem de invatamant ce parca tinde a se perfectiona in tampenie.

Mult laudatul Tratat de la Bologna care doreste globalizarea sistemului de invatamant superior in Europa a sugerat (nu mi-e inca clar daca se stipuleaza clar in textul lui obligativitatea asumarii acestuia de catre toate statele membre) reducerea anilor de studiu universitar. Drept urmare Politehnica a fost scurtata de la 5 la 4 ani, iar simpaticul ASE de la 4 la 3 ani, in conditiile in care generatia mamei mele a prins reducerea de la 5 la 4 ani pentru acelasi ASE. Parafrazandu-l pe Creanga zic si io ca nu stiu altii cum sunt si cum fac aceste reforme, insa la noi aici in rRomanica toate merg anapoda. Poate cel mai mare rau de pana acum facut generatiei ‘86, supranumita si generatia de sacrificiu din cauza atator reforme de invatamant testate pe ea, este aceasta reducere a anilor de studiu. Pentru cui nu ii este clar de ce, este de ajuns sa pomenim de materia scoasa cu de-a furca si de cursurile necorelate intre ele, de subiectele de la examene si temele ramase din vechiul sistem si neadaptate materiei scurtate. In acesti 2 ani de Politehnica am asistat la nenumarate schimbari ale Regulamentului Universitatii, fiecare schimbare fiind mai “curajoasa” decat cealalta. Anul trecut exista o regula conform careia un om putea sa pice o materie si cu nota 7, daca nu avea 50% din punctajul din timpul semestrului si 50% din punctajul examenului final. Toate aceste reguli absurde evident ca au dat loc interpretarilor proprii si personale ale fiecarui profesor in parte si deci nasterii de noi reguli menite sa ne futa si mai mult nervii. Anul acesta, dupa constatarea numarului de restantieri de nota 7 din toamna, s-au gandit ca ar fi bine sa se revina la bunul obicei al sfantului 5, adica al promovarii daca acumulezi 50% din punctajul total al disciplinei.

Ma intreb in aceste conditii, daca era chiar necesar sa ne supunem, asemeni unor slugi lipsite de ratiune, acestui Tratat de la Bologna. Repet: nu am gasit textul oficial al sau, insa inafara ideii bune a creditelor transferabile (ECTS) toata aceasta miscare a scurtarii perioadei de studiu mi se pare o mare aberatie. Sa nu mai vorbim despre faptul ca inginerii in devenire vor face ceva nemaiintalnit si anume vor avea si sustinerea licentei si sesiune de examene in aceasi vara apocaliptica a lui 2009. Ceea ce inseamna automat slabirea calitatii proiectelor de licenta, din cauza lipsei de timp alocat pregatirii acestora. Ceea ce inseamna automat neputiinta de a mai pleca cu o bursa Leonardo (proiect european de altfel) pentru pregatirea licentei in alta tara. Ma gandesc ca nu ai vrea sa dai ultimele examene in alta universitate, in alta limba, riscandu-ti promovarea. Iata deci cate neajunsuri de la dorinta de a scurta facultatea cu un semestru.

“Inginerul trebe` sa manance mult cacat la viata lui.” Intrebarea care persista este: il va ajuta asta cu ceva mai departe?

Ce ne mai aduce zâmbetul pe buze în această lume cenuşie şi amară? Ce ne mai întreţine speranţa? Răspunsul stă în puţinele poveşti cu happy-ending ce ne înconjoară. O dragoste la prima vedere, o iubire născută din suferinţă, o idilă izvorâtă din dispreţ… pasiuni rezultate în urma unor anevoioase schimbări de dispoziţie. Câteodată, pentru unii dintre noi, viaţa chiar bate filmul.

Caz 1.

Rătăceşti de nebună pe străzile Londrei, ruptă de picioare şi dorind cu disperare să bei un pahar de cola şi să poţi fuma în linişte o ţigară. Nimereşti într-un bar unde reuşeşti să-ţi potoleşti setea şi să-ţi astâmperi pofta de tutun. Stai de una singură într-un bar dintr-un oraş străin, înconjurată de englezi, descântându-ţi paharul ce s-a “îndoit” între timp cu whiskey. Nu-ţi trece prin mintea ta deprimată că viaţa urmează să ţi se schimbe radical în următoarele minute. Nu-ţi închipui că ceva te va “pocni” cu o forţă incredibilă în moalele capului. Tresari la auzul unor cuvinte non-englezeşti şi te înseninezi la identificarea limbii franceze în preajma ta. Surprizele plăcute abia încep. Privirea ţi se opreşte pe el: blond, înalt, ochi albaştri, sexy, deştept, crazy. Conversaţia începe să se lege, orele trec, prindeţi ultimul metrou şi ca să vezi… a doua zi vă treziţi amândoi în aceeaşi cameră de hotel, îndrăgostiţi până peste cap. Surpriza cu adevărat majoră vine peste ceva timp, când afli că el vrea să vină în Bucureşti să te vadă, pentru că moare de dorul tău. Ai înroşit telefonul şi messengerul, precum şi site-urile de rezervări de bilete de avion pentru Londra…

Totul s-a aprins, nimic nu va mai fi ca până acum… Cum zicea un cântec: “Love will find a way”… şi pentru problema distanţei!

Caz 2.

Cine şi-ar putea imagina că pe holurile reci şi înfricoşător de albe ale unui spital, înconjurată de boală, lacrimi, deznădejde şi suferinţă, cineva ar putea descoperi dragostea? Când stai zi de zi la căpătâiul unui bolnav, fiind abandonată de rude/prieteni/colegi simţi cum te cuprinde disperarea şi îţi pui necontenit întrebarea: “De ce mi se întâmplă mie toate astea?” Răspunsul ţi-l aduce viaţa cu numeroasele ei întorsături pline de farmec. După aproape 4 ani de când îţi puneai acele întrebări existenţiale, ai găsit răspunsul… se va afla în faţa ta, când vei spune DA la altar. Da, dacă sunteţi nedumeriţi, şi doctorii iubesc, şi ei sunt umani, şi ei se pot îndrăgosti de o fată cu ochii înroşiţi de atâta plâns la căpătâiul mamei. Şi da, uneori când el întârzie la întâlnire, chiar are un motiv întemeiat, precum alergatul după flori, inel de logodnă şi alte chestii romantice pentru că, DA, uneori, sunt romantici şi sensibili şi dornici să-şi exprime sentimentele. Este cu atât mai impresionant când totul i se întâmplă unei persoane raţionale, cu concepţii moderne de genul “căsătoria e demodată, e doar un act”. Dragostea nu va fi niciodată demodată, ba chiar va dicta mereu moda.

Fie ca focul dintre voi să nu se stingă, ci să se înteţească odată cu trecerea timpului, cauterizând trecutul dureros şi catalizând viitorul senin şi fericit!

[later edit] Special thanks pentru 2 fete deosebite care m-au înseninat şi m-au inspirat: Z şi V.

…şi cu mulţumiri tuturor celor care continuă să mă ia drept fraieră, care continuă să mă calce în picioare, care continuă în mod consecvent să mă umilească, care mă consideră preşul lor de şters bocancii înnoroiaţi… sunt încă în viaţă, încă respir şi voi căuta cu toată forţa o scăpare din rahatul în care m-am adâncit cu ajutorul vostru. Fără voi viaţa n-ar fi avut sare şi piper, iar eu n-aş fi avut inspiraţia de a scrie pe acest blog. Nu ştiu încotro mă îndrept, entuziasmul mi l-am pierdut undeva pe drum, dar cert e că voi face ce ştiu eu mai bine: să supravieţuiesc.

“Tho’ I keep searching for an answer,
I never seem to find what I’m looking for
Oh Lord, I pray
You give me strength to carry on,
‘Cos I know what it means
To walk along the lonely street of dreams
An’ here I go again on my own
Goin’ down the only road I’ve ever known,
Like a drifter I was born to walk alone
An’ I’ve made up my mind
I ain’t wasting no more time”

(Whitesnake - Here I Go Again)

Căzuse ruptă de oboseală pe primul scaun care i-a sărit în ochi, în metroul destul de liber la acea oră târzie. Un iz puternic de bere îi izbea nările din dreapta, o putoare toxică de transpiraţie o pocnea din stânga. Trei beţivi guralivi îi deranjau timpanul drept, o voce piţigăiată vorbind la telefon îi străpungea urechea stângă. Peste tot în jur numai lume ponosită, tristă, cu privirile cufundate în întunericul subteranului.

Soluţia pentru poluarea fonică a găsit-o astupându-şi urechile cu muzică. Celelalte două simţuri le-a calmat prăbuşindu-se într-o stare de amorţeală, apropiată leşinului. Pleoapele îi deveniseră grele de somn, nasul îşi minimizase capacitatea de inspirare şi expirare.

În acel moment gândurile au început să o sâcâie, asemeni unor bormaşini găurind pereţi în dimineţile liniştite de duminică. O măcinau alegerile făcute în trecut, lipsa de luciditate, precum şi starea de alienaţie în care ajunsese. O dezamăgiseră mulţi şi multe, dar înainte de toate se dezamăgise pe sine şi ajunsese să nu se mai recunoască. Îi era dor de scorpia care fusese cândva, detestând personajul pozitiv şi naiv, călcat de toţi în picioare, care ajunsese. Nebunia o făcuse să-şi implore prietenii să-i spună cuvinte rele, să-i spună că este vrăjitoarea malefică de odinioară. Însă toţi nu puteau decât să-i confirme evidentul, nu mai rămăsese nimic din duritatea, intransigenţa şi hotărârea din trecut.

Deodată simţi cum i se prelinge o lacrimă pe obraz. Fluidul care i se scurgea pe faţă avea o consistenţă groasă şi un miros ţipător, care i se părea cunoscut. Aproape că putea să vadă şi culoarea picăturii, deşi îşi păstra ochii închişi… un roşu închis asemeni vinului. Drumul lacrimei s-a încheiat la contactul cu buzele, odată cu conştientizarea gustului de sânge… Asta a declanşat alte şuvoaie de sânge să izvorască din ochi, gură, urechi, nas. O cicatrice se rupsese undeva în sufletul ei.

A continuat să sângereze până când tot sângele infectat cu bunătate s-a dus… a rămas rece. Totuşi, căldura malefică din trecut nu-şi făcea simţită prezenţa în organism. Pierise flacăra drăcească, pierise şi licărirea angelică… Îngeri şi demoni dispăruseră, în locul lor rămânând doar un imens pustiu descurajant.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să te iubească o listă întreagă de persoane de sex opus? În general, situaţia inversă este destul de uzuală, fiind o grămadă de oameni singuri şi neconsolaţi pe acest pământ. Pentru câteva minute îţi propun un exerciţiu de imaginaţie. Închide ochii şi imaginează-ţi că cel puţin 3 persoane de sex opus te iubesc şi te doresc. Persoanele astea, pierzându-şi raţiunea şi orice brumă de demnitate, conştiente fiind că tu eşti deja cu cineva sau că, oricum nu eşti interesat în a avea o relaţie cu ele, continuă să se umilească şi să te caute prin orice mijloc de comunicaţie posibil. Îţi dedică situri, poezii, melodii, îţi lasă o groază de mesaje offline siropoase, iar de smsuri în miez de noapte nici nu mai vorbesc. Îţi declară o iubire eternă şi imortală şi te ridică undeva sus, pe un piedestal, făcând din tine lucrul lor cel mai de preţ, în jurul căruia gravitează întreaga lor viaţă nefericită. De tine, de un zâmbet de-al tău, de o privire de-a ta, de un sărut de-al tău… depinde supravieţuirea lor.

Cu atâta iubire venită din toate părţile, simţi că îţi pierzi lebensraum-ul, doza de oxigen, precum şi luciditatea. Conştiinţa începe să te macine, începi să te consideri responsabil pentru suferinţa altora şi să te concentrezi numai pe fericirea lor, neglijând cu totul propriile dorinţe, vise, aspiraţii, propriile pasiuni şi obsesii.

Tu cum te-ai simţi în această situaţie?

Solitarii ar zice că un asemenea om este foarte norocos, cu atâta iubire orbitând în jurul lui. Persoana în cauză ar zice că este înconjurată de ghinion, cu atâta iubire provenită de la persoane pentru care nu simte acelaşi lucru. Bine ar fi dacă s-ar echilibra concentraţia de iubire pe fiecare kilometru pătrat.

Iubiţi şi fiţi iubiţi!

Articol dedicat studentelor nervoase, precum şi studenţilor preocupaţi de colegele lor

     O reală problemă sau una închipuită de nişte studente frustrate de viaţă? Am decis să studiez problema din cât mai multe puncte de vedere şi, în stilu-mi caracteristic, cât mai obiectiv cu putinţă.     

     Cândva pe vremuri, când Politehnica nu era Universitate, ci Institut Politehnic, procentajul fetelor care dădeau admiterea aici era mult mai mic. Drept urmare, poate fi scuzabil faptul că, de exemplu, existau mai puţine băi destinate sexului frumos (deşi în mod normal ar trebui să fie invers) sau că, sporadic, ele nu existau deloc. Ceea ce nu este deloc scuzabil este lipsa modernizărilor în acest sens, odată cu trecerea anilor şi cu modificarea statisticilor pe sexe a studenţilor admişi în Poli. Este, de exemplu, inadmisibil, să existe un unic întrerupător pentru un unic bec ce luminează atât baia băieţilor, cât şi baia fetelor, şi acel unic întrerupător să fie localizat în baia domnilor. Dacă tot se laudă cu faptul că ei s-au născut pentru a fi ingineri, atunci presupun că ar putea rezolva această mică problemă inginerească, nu? Este, iarăşi, inadmisibil ca în anul de graţie 2007, să existe culoare în corpul B al facultăţii de Electronică, unde nu există deloc băi pentru fete.      

     Dar de ajuns cu băile. Să trecem rapid în discuţie atitudinea oamenilor şi să încercăm să identificăm potenţiale comportamente misogine. Am refuzat să mă iau după zvonuri de genul: “În cutare facultate există un prof care le dă afară pe fete de la curs şi nu le primeşte niciodata.” şi să aflu întâmplări concrete păţite de diferite studente în Poli. Am vorbit cu fete din ETTI, Automatică şi din FILS. În Automatică, laborantele de POO şi un anumit prof de PI (proiectarea informatiei) consideră că pe aceleaşi răspunsuri la un test, fetele merită să ia 9, iar băieţii 10. Mai mult, un anumit profesor de POO i-a atras atenţia unei fete care se descurca bine la programare, zicându-i că are “mintea aproape de a unui băiat”. În general, în Automatică, s-a observat o atitudine “glumeaţă” din partea profesorilor la adresa fetelor, nepărtinitoare la notă, însă o atitudine clar misogină din partea femeilor: asistente / laborante. La FILS se întâlneşte aceeaşi problemă cu programarea: “Din punctul de vedere al profei de lab de OOP, femeile nu pot fi programatori. De asta fetele au avut note muuult mai mici!” Întrebând despre situaţia (obsedantă în mintea mea) a băilor, fetele din facultăţile pomenite mai sus, mi-au răspuns că nu există probleme, existând număr egal de băi, într-o stare de salubritate ok.     

     În ETTI, există vreo câţiva profi misogini, cu atitudini de genul: “Dom’şoară, ce cauţi la Politehnică?” sau “Femeile nu sunt făcute să fie ingineri.” Există un anumit profesor de CCP, care depunctează vizibil la un proiect echipele formate exclusiv din fete, făcând glume de genul: “Trupa ASIA, ce faceţi?” În general însă, la laboratoare este foarte bine dacă ai asistenţi, şi nu asistente. Ei sunt mult mai înţelegători cu fetele, şi trecând cu vederea încercările nereuşite ale unora de a flirta cu studentele, chiar îţi explică mai bine şi sunt mai obiectivi în punctare. Laborantele, însă, sunt afectate de o doză inexplicabilă de misoginism, avantajând clar băieţii. Ajungând la capitolul secretariat, dăm de alte femei (frustrate sau nu) care posedă şi ele o doză consistentă de misoginism. Dacă eşti fată şi vrei să ceri cămin pe vară, trebuie să treci pe la biroul unui anumit prodecan pentru a depune cererea. Dar până să ajungi să vorbeşti cu prodecanul, trebuie să te înţelegi cu secretarele acestuia, care ţin să te avertizeze că: “Noi nu vă dăm cămin pe timpul verii, pentru a face trotuarul. Trebuie să aveţi carte de muncă.”    

     În aceste condiţii, după ce te saturi de hachiţele unei seminariste inapte, care pe deasupra mai îşi bate joc de tine şi te depunctează, după ce te saturi de un laborator făcut în dorul lelii, în care tocmai ţi-ai tocat nervii cu o altă “nevastă disperată” şi după ce, în cele din urmă, faci cunoştiinţă şi cu dilemele existenţiale de a-şi cumpăra ojă roşie sau roz ale anumitor secretare, ajungi la o concluzie cel puţin cutremurătoare. De unde provine acest misoginism la femei care lucrează într-un mediu de bărbaţi? De unde atâta ură şi dispreţ faţă de nişte fiinţe care le împărtăşesc aceleaşi probleme, la urma urmei? Oare, lucrând cot la cot cu bărbaţii, au uitat că sunt femei? Oare, străduindu-se să câştige competiţia cu bărbaţii, au început să calce în picioare pe cele care ar trebui să le fie aliate? Oare, odată ajunse în partea cealaltă a catedrei/biroului, au început să trăiască cu impresia că sunt mai speciale şi că altele nu merită să reuşească să răzbată într-o lume inginerească (încă) a bărbaţilor? Oare sunt chiar atât de disperate încât văd potenţiale competitoare la jobul lor în pielea fiecărei studente?    

     Oficial URĂSC misoginele! Îmi doresc să vă daţi cu capul de un perete imaginar rece şi să realizaţi cât de mult aţi decăzut şi cât de mult aţi orbit!